Banuiesc ca am auzit cu totii de ultima bomba a cinematografiei romanesti "Dupa dealuri". Am vazut filmul, ba chiar am incercat sa ajung la premiera sa-i vad pe actorii ce au dus un film autentic romanesc pe culmile Oscar-ului, dar nu mai erau bilete. M-am incapatanat, am mers urmatoarea seara, am vazut, am plecat inainte de final din motive subiective si nu pot spune ca am ramas impresionata.
Insa am intrat in viata unei manastiri timp de 30 de minute, varianta a filmului pe care eu o numesc "Dupa munti". Impactul a ceea ce am vazut l-am simtit abea atunci. E straniu sa stai la o masa cu femei imbracate in negru, frumoase, care nu mai stiu cum arata o oglinda, femei care au pierdut contactul cu timpul. Ma uitam ca un copil pierdut in alta lume la ele dandu-mi seama de simplitatea complexa a vietii lor.
Nu ma consider credincioasa, nu fac diferenta clara intre bine si rau, intre acel Dumnezeu si noi, dar pot spune ca intr-o jumatate de ora mi-am dat seama cat de murdata sunt. "Vreau acasa!" atat era in capul meu.
Pot afirma din nou ca realitatea bate filmul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu