E dureros sa fii cel asuprit, e dureros sa te afunzi in butoiul cu melancolie si sa te uiti la asupritorul tau fara sa vezi un semn, un gest de care sa te agati cu disperarea ultimei sperante. In acele momente pare ca totul e degeaba, cuvintele nu-si mai au rostul, ideea prinde radacini devenid o amenintare, crescand, acaparandu-ti mintea si simturile. Un razboi se da in tine intre dorinta de a mai continua si nevoia de a renunta. In tot acest timp calaul iti taie radacinile, iti spulbera visele si mai rau decat sa te omoare, te arunca in temnita pe care ti-o construiesti singur lasandu-te sa te gandesti. Dupa mine, asta e cea mai grea pedeapsa, sa gandesti.
Pe de alta parte, cand esti un asupritor lucrurile nu se simplifica mereu. Uneori esti condamnat la gandire de propria ta victima. Mila si compasiunea nu isi au locul aici, dar atunci cand le ai e ca si cand te-ai condamna singur. Durerea din mintea celui din fata ta se mareste in tine, creste dezamagirea de propria persoana, creste vina. Un calau fara aceste defecte poate sfasia orice, totul devine mult mai simplu. Indiferenta e o binecuvantare.
Am fost aruncata in ambele situatii. Am fost asuprita si asupritorul. Mereu eu am fost cea care a pierdut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu